Sinaia – Valea Dorului, 13–14 februarie 2016
Fotograf: Sergiu Gheorghe
E vineri, aproape de închiderea programului.
Sergiu este încă la 1400, așa că mai prind o tură rapidă înainte să merg să-l aștept la 2000. Intru pe peron și privesc telecabina apropiindu-se încet de stație.
Se deschid ușile.
Mai întâi primesc în brațe o geantă mare. Apoi un salut.
Sergiu venise cu mai mult echipament decât mă așteptam și cu puțin mai mult pesimism decât aveam nevoie.
Zâmbesc și îl las să vorbească.
Coborâm în Valea Dorului, unde Alin ne pregătise deja o cameră cu un pat suplimentar. La masă luăm câte un vin fiert și încep să-i povestesc planul.
„Schiul nu se termină în Valea Dorului”, îmi spunea mereu Bubulu.
Mult timp n-am înțeles la ce se referă.
Până când mi-am cumpărat schiuri de tură.
La început urcam prin împrejurimi doar ca să mă obișnuiesc cu pieile de focă. Dar, explorând, am început să descopăr altceva: spoturi la care înainte nici nu mă gândeam.
Unele dintre ele meritau fotografiate.
Iar Photoride era motivul perfect să-l chem pe Sergiu.
Planul pentru sâmbătă părea simplu: mic dejun, apoi spre Après Ski Bar H2O. Eu puneam muzică până veneau băieții de la Golan, iar spre apus urma să plecăm către spoturi.
Cel puțin acesta era planul.
Vremea îl schimbă repede.
Petrecerea se mută în interior, concertul se amână, iar ceața ne ia apusul pe care îl voiam pentru categoria Best Photo.
În jurul orei 17:00 ne întoarcem în Valea Dorului, mâncăm și reorganizăm totul.
Dacă nu avem apus, folosim noaptea.
Așteptăm să se întunece, iau lopata și pornim spre o veche stație de teleschi.
Una dintre fotografiile pe care le aveam în minte pentru Best Jibb era un wall ride.
În timp ce construiesc kickerul, Sergiu face teste și caută unghiul. Dana vine să-mi lumineze intrarea.
Totul este pregătit.
La prima încercare sar drept pe lângă perete și, spre surprinderea mea, dau un tomahawk serios. Mă ridic și rămân puțin nemișcat, așteptând să mi se adapteze ochii din nou la întuneric.
Mai încerc.
De data asta ating peretele cu cantul.
Sunetul de fier pe fier îmi distruge instantaneu concentrarea.
Urc din nou.
Respir.
Și de data asta plec hotărât.
Pop. Ridic placa. Slide zgomotos. Mă uit la perete probabil mai mult decât ar fi trebuit.
Aterizez aproape în aceeași poziție în care eram pe wall ride și apoi placa trece peste cap.
Doare puțin.
Mă ridic înainte să apuc să mă gândesc prea mult la asta, îmi pun din nou placa, dau semnal și plec.
Aterizez.
Blitzul se declanșează.
Sergiu insistă că nu el l-a declanșat și vine imediat replica:
„Hai, mai dă-l o dată.”
Eu îl simțisem.
Ne uităm la fotografie.
Zâmbim.
O avem.
Dana pare încă puțin îngrozită de ceea ce tocmai văzuse.
Mai dau câteva spray-uri și reverse camber-uri în fața cabanei, apoi intrăm.
Socializăm puțin cu băieții, după care schimb placa cu schiurile, pun pieile de focă și ieșim din nou.
Urcăm spre Scândurari.
Vrem stele.
Primim viscol.
Încercăm câteva cadre, două dintre ele terminate cu mine cu fața în zăpadă, apoi renunțăm și ne întoarcem.
Bem o bere.
Și, dintr-un exces inexplicabil de zel, îmi pun din nou schiurile și urc până la 2000.
Cobor.
Este două dimineața când ajungem în pat.
Se aprinde lumina.
Îl aud pe Sergiu strigându-mă insistent.
Am impresia că abia am adormit.
Este ora 5:00.
Aveam în plan Best Carve, dar ratracul încă nu trecuse. Sergiu își ia trepiedul și iese, avertizându-mă să nu adorm la loc.
Între timp, el prinde Best Landscape.
Începe să se lumineze.
Apoi auzim ratracul.
Mă echipez și ieșim.
Poziționăm logo-ul Jeep, stabilim unde urmează să virez și urc.
Placa drept.
Frontside.
Backside.
Apoi încă un frontside cu melon.
Best Carve din prima.
Dar ar fi păcat să intrăm deja înăuntru.
Mai facem câteva.
Abia apoi mergem la micul dejun.
Ninsese puțin peste noapte.
În drum spre Après Ski Bar H2O vedem câțiva brazi încărcați frumos cu zăpadă.
Suntem pe schiuri.
Apare un spot.
Îl analizăm, Sergiu se poziționează, iar eu lovesc bețele între ele ca semnal că pornesc.
Trec printre doi brazi, sar — nu foarte impresionant de mult — și mă opresc.
Ne uităm unul la altul.
Best Ski.
Probabil a ajutat și faptul că nu aveam prea multă concurență.
Mai sus, Sergiu vede o linie mai bună.
Eu văd deja cum aș putea să sar printre crengile încărcate cu zăpadă.
Iau viteză.
Înainte să intru într-o creangă, mă încordez.
Creanga nu se mișcă.
Deloc.
Eu, în schimb, da.
Best Crash.
Măcar categoria era rezolvată.
Pornesc laptopul, montez consola și continui atmosfera chill de la Après Ski. Instalațiile nu funcționează, dar riderii încep să apară.
Vântul încă bate, însă ceața începe să se ridice.
Și mai avem un spot.
Cel care îmi dădea emoții înainte să ajungem măcar la el.
Un teleschi vechi, pe o pantă abruptă, cu cablurile încă rămase pe poziție. Sub ele apar din loc în loc fundațiile din beton, iar în zona unde vrem să urcăm cablurile sunt suficient de lăsate încât să pară posibil.
Doar că, pe măsură ce mă uit la ele, „posibil” începe să însemne altceva.
Pregătesc intrarea.
Eu și Sergiu începem să ne contrazicem în legătură cu unghiul fotografiei.
În cele din urmă renunț să mai câștig disputa și mă concentrez pe ce am de făcut.
Pun placa.
Alunec.
Sar hotărât pe cablu.
În momentul în care îl ating, placa accelerează violent. Sunetul metalului mă face să reacționez înainte să apuc să gândesc.
Prea multă adrenalină.
Acum observ și bucata de beton aflată mai jos, exact pe direcția mea.
Încerc din nou.
Și din nou.
După mai multe încercări, accelerația și sunetul încă mă domină.
Reușesc aproximativ cinci metri și sar.
La una dintre încercări cad între cabluri. Mă prind cu mâinile de unul dintre ele și îl țin până când poziția îmi permite să ies în lateral, în siguranță.
Din mănuși iese fum.
Mai încerc.
Reușesc un 50–50 mai lung.
Și decid că este suficient.
Indiferent ce spune Sergiu.
Ne întoarcem în Valea Dorului, ne luăm bagajele și urcăm cu ratracul.
Apoi coborâm la 1400.
Obosiți.
Fericiți.
Următoarea dată urma să ne vedem la premiere.
