Parcul Natural Bucegi, 11–14 iulie 2016
Nu fusese un sezon grozav. Dar prin văi, zăpada rezistase la fel ca în fiecare an. De obicei, în jurul datei de 20 iulie îmi curăț echipamentul și îl pregătesc pentru vară. Anul acesta însă, After Winter urma să însemne încă un edit — filmat pe ultima bucată de zăpadă rămasă pe platou.
Înainte să urc cu placa, merg să caut locul cu cea mai multă zăpadă. Este 8 iulie. Într-o vale din apropierea releului Coștila găsesc un petic rămas din iarnă. Nu este mare, dar este suficient de lung pentru ceea ce am în minte. Îmi imaginez kickerul. Locul e bun.
Sâmbătă îmi pregătesc echipamentul, fac câteva cumpărături, apoi îl rog pe tata să mă ajute să ascut lopata cu flexul.
Duminică, în jurul prânzului, vântul se oprește și telecabina începe să funcționeze. Zâmbesc. Îmi pun rucsacul în spate, iau geanta și plec. La Cabana Babele despachetez, las lucrurile și ies din nou.
Ceva îmi spune că poate găsesc mai multă zăpadă. Mă plimb și caut. Nimic. Peticul de lângă releu rămâne cea mai bună variantă. Din când în când așez GoPro-ul pentru câte un timelapse, apoi rămân pur și simplu cu mâinile la ceafă și privesc în jur.
Sergiu are de lucru. De data asta trebuie să fac totul singur.
La 7:30 cobor să mănânc. Nu este nimeni. Încep să caut ușor nedumerit, până când descopăr programul: 8:00–22:00. Aștept. Mănânc. Apoi îmi iau echipamentul și pornesc spre zăpadă.
Filmez câteva cadre de început și mă apuc de treabă. Știu deja ce vreau să construiesc. Îmi setez ceasul să sune din oră în oră. La fiecare alarmă, zece minute de pauză. Sap. Car zăpadă. Modelez. Ceasul sună din nou. Și din nou. La ora 10 începusem. Când sună și cel de 19, decid că este suficient pentru ziua aceea.
A doua zi mai sună de încă patru ori. Apoi las lopata jos. Și iau placa.
În fiecare dimineață și seară, oile de la stână trec pe lângă mine. La început, câinii mă latră. După câteva zile devenim prieteni. Ciobanii încep și ei să înțeleagă ce construiesc acolo, singur, în mijlocul verii. Este cald. Kickerul se topește încet și trebuie refăcut. Dar eu m-am încălzit, iar trick-urile încep să iasă. Pun camera pe trepied, îmi prind telecomanda de pantaloni și continui. Urc. Pornesc camera. Mă dau. Mă întorc. Și o iau de la capăt.
Nu este nimeni în spatele camerei. Doar eu, kickerul și ultima bucată de zăpadă. Aproape de apus strâng tot și plec. Vremea începe să se strice. Nu mă deranjează. Este deja joi și aventura se apropie de final.
Vineri mă trezesc la 5 dimineața. Ies afară și, pentru o clipă, mi se pare că aud ceva. Mă opresc. Muzică populară și chiote se aud tocmai dinspre Peștera. Zâmbesc. Iau echipamentul și pornesc spre locul de unde plănuisem să filmez răsăritul. Nu știu exact cât mai este până apare soarele, așa că mă răzgândesc și continui până la Pilonul 5. E mai departe. Dar cadrul este mai bun. Merg repede. Ajung, montez echipamentul și pregătesc cadrul. Exact atunci apare și soarele. Filmez. Privesc pentru câteva clipe lumina peste Bucegi. Apoi mă întorc, îmi iau lucrurile și cobor acasă.
Sezonul putea să se termine acum.
Probabil.
