De la Babele spre Peștera – o coborâre continuă în Munții Bucegi, unde fiecare secțiune schimbă ritmul, dar păstrează flow-ul.
Februarie, martie, aprilie. După fiecare ninsoare, același impuls: sus, în Munții Bucegi. Urc cu telecabina de la Bușteni și ies direct în alb, cu liniștea aia densă care apare doar după ce se așază zăpada.
De la Babele începe totul — respirația se schimbă, ochii caută linia, iar muntele se deschide ca o planșă nouă.
Planșa: 8 cadre
Prima urmă după ninsoare.
Nu o cauți. O recunoști.
Ținta e simplă: spre Cimitirul Elefanților, apoi Valea Sugarilor, și mai jos, până la telecabină. Fiecare zi are altă textură — uneori zăpadă ușoară și rapidă, alteori mai grea, care mă obligă să fiu atent la fiecare viraj. Sunt porțiuni în care accelerez și altele în care controlez fin – și, din când în când, apare câte o pată de gheață care mă trezește instant.
Linia mă prinde și mă duce până jos, fără pauză. Nu stau să mă gândesc prea mult — reacționez, simt, ajustez din mers. Iar când se termină, știu clar: mai vrau o tură.
POV: GoPro pe fes
Și are ceva frumos: linia asta nu e nouă pentru munte. Încă din anii ’70 se coboară pe aici cu schiuri – pe vremea când snowboardul nici nu exista la noi.
Pe aici trec și mulți pe touring și splitboard. M-am întâlnit de nenumărate ori cu grupuri care urcau în timp ce eu coboram – și pentru câteva secunde, aceeași linie înseamnă două povești diferite.