Două văi noi din abruptul Baba Mare spre valea Sugarilor, culoare necunoscute, zăpadă de iarnă și câteva ore în care platoul a uitat că este mai.
Din cabina care urca spre platou se vedea că ninsese puțin peste noapte, dar fără să pară ceva important.
Abia când am ieșit din stație s-a schimbat totul. Aer rece, lumină de iarnă și liniștea aceea pe care o au doar diminețile după ninsoare.
Prima urmă a plecat pe jos, spre Sfinx.
Aveam în minte două văi noi care cădeau din abruptul Baba Mare spre Valea Sugarilor. Le privisem de multe ori de sus, fără să știu exact unde se închid, cât spațiu lasă între stânci sau dacă linia continuă până jos. Tocmai asta le făcea greu de ignorat.
Prima urmă după ninsoare.
Nu o cauți. O recunoști.
Prima vale a început abrupt, printr-un culoar îngust, cu mici săritori și zăpadă mai bună decât ne-am fi așteptat la început de mai, compactă și rapidă.
A doua a venit din apropiere de Baba Mare, direct din platou, printre stânci și zăpadă adunată de vânt. Mai jos, valea s-a strâns între jnepeni, iar după o încetinire mai lungă, o mică avalanșă m-a ajuns din spate. Un Toma hack. Am văzut despre ce era vorba ți am continuat.
În rest, totul a curs natural.
Încă câteva ture fără grabă, cu zăpadă care încă lega abruptul și culoare care păreau rămase din alt anotimp.
După văile noi, am continuat prin teren deja cunoscut — culoare mai largi, viteză mai mare și flow continuu printre jnepeni. Zăpada nu mai lega până jos, spre telecabină, iar ultima parte din traseu continua pe jos, printre brândușe și petele de iarnă rămase între stânci.
Până în Cimitirul Elefanților începuse deja să apară iarba. În perioada asta, muntele se schimbă cel mai frumos. Apar kicker-ele, viteza de pe ultimele limbi de zăpadă și zilele lungi în care nu te mai grăbești să cobori.