Munții Bucegi, România, 30 iulie – 4 august 2018
Trag aer în piept și încep să cobor bagajele. O bună parte din cabină fusese ocupată de echipamentul nostru.
Descărcăm tot și pornim hotărâți spre ultima bucată de zăpadă. La scurt timp începe să plouă ușor, apoi iese din nou soarele. După o lună cu vreme imprevizibilă, ploi și vânt, eram pregătiți pentru aproape orice.
Scoatem pelerinele și stabilim un ritm cât mai confortabil. Nu avea rost să ajungem epuizați înainte să ne punem măcar booții în picioare.
Apoi pornim.
Încet se lasă seara. Vine vântul, apoi din nou ploaia. Îmi pun frontala și începem să amenajăm zona.
După câteva ore de somn agitat, mă trezesc înainte să sune ceasul. Mai stau puțin, apoi ies din cort.
Este 6:00.
Vremea s-a liniștit. Îmi bag mâinile în buzunare și pornesc spre un vârf unde soarele ajunge mai devreme. Mă întorc printr-o vale paralelă, de unde lăsasem mâncarea peste noapte, și încep să pregătesc locul pentru micul dejun, sperând că între timp se va trezi și Marius.
După aproape o oră petrecută în jurul peticului de zăpadă, aleg zona pentru kicker și încep să dau la lopată.
Între timp apare soarele.
Și se trezește Marius.
Luăm micul dejun, bem cafeaua și ne apucăm de treabă.
Următoarele două zile aduc ploaie, ceață și vânt. Prognoza pentru ziua următoare arată însă mai bine, așa că seara continuăm să lucrăm până când bateriile frontalelor se consumă.
O vulpiță ne vizitează tot mai des. Începusem deja să recunoaștem toate sunetele nopții și reușeam să dormim ceva mai bine — mai puțin atunci când minisforăiturile lui Marius mă trezeau brusc.
Într-una dintre seri, la ultima verificare înainte de culcare, găsim mierea în cort.
O pun la picioarele lui Marius și prefer să mă gândesc la altceva.
Dimineața, bâzâitul albinelor anunță o zi cu soare. Încep să zâmbesc înainte să deschid bine ochii.
Terminăm kickerul.
Și, în sfârșit, începem să ne dăm.
Sâmbătă seara strângem tot și pornim înapoi spre telecabină. Coborâm târziu.
E trecut de miezul nopții.
Privim în gol și zâmbim.
