Iunie și iulie în Bucegi. Când iarna pare încheiată, încă mai există câteva linii. Trebuie doar să le găsești.
În fiecare an apare același moment. Pârtiile sunt închise, echipamentele sunt puse deoparte, iar sezonul pare încheiat. Pentru mine însă, atunci începe o altă etapă.
În iunie și iulie urc pe platoul Bucegilor fără să caut zăpadă multă. Caut acele petice rămase între jnepeni și stânci, locuri pe care majoritatea le privesc doar ca pe ultimele urme ale iernii. Pentru mine sunt încă linii care merită coborâte.
Anul acesta n-am fost mereu singur. În unele ture a fost alături de mine Adrian, iar Bobiță aproape că n-a lipsit niciodată. Muntele își schimbă ritmul vara. Nu mai este despre câte coborâri prinzi într-o zi, ci despre fiecare urcare și fiecare loc care încă merită explorat.
De fiecare dată când zăream o limbă de zăpadă, începeam imediat să-mi imaginez linia. Nu conta cât de scurtă era sau câte întreruperi avea. În mintea mea coborârea exista deja.
Uneori era nevoie să pun zăpadă între două petice ca să le leg. Alteori să sar direct dintr-un petec în altul. Nu toate liniile existau deja. Unele trebuiau construite. Tocmai provocarea asta făcea fiecare coborâre merite și mai mult.
Între două ture vremea se schimba complet. Soare, nori grei, ploaie, apoi din nou lumină. Tocmai schimbările astea fac ca fiecare ieșire să fie diferită, chiar dacă locurile sunt aceleași.
Cele patru clipuri surprind doar câteva secunde din fiecare coborâre. În spatele lor sunt ore întregi de mers, alegerea unei linii, verificarea zăpezii și, uneori, construirea traseului înainte de primul viraj.
Nu este despre a prelungi iarna cu orice preț. Este despre bucuria de a găsi încă o linie atunci când aproape totul a trecut deja la vară.
Poate tocmai de aceea aceste ture au devenit preferatele mele.
Nu pentru că sunt cele mai lungi.
Ci pentru că sunt ultimele.